Un critic literar povestea, într-o carte-interviu, ce l-a surprins neplăcut când a venit la facultate în Capitală. L-au surprins merele. Bucureștenii dădeau și dau bani pe mere. Le cumpără din piață sau – Doamne ferește! – din supermarket. În satul criticului literar, merele se culeg din pomii de pe marginea drumului sau de pe jos, din iarbă.
Uitasem povestioara asta, dar mi-am adus aminte de ea în urmă cu două săptămâni, când m-am plimbat prin Sibiu și împrejurimi. La Rășinari, la Sibiel, la Săliște, te roagă lumea „luați câte mere vreți. Nu le spălați, fiindcă nu sunt stropite!”. Și dacă tot m-am plimbat, ia să fac eu un booking mic, să dau niște note! Sibiel – 9. Rășinari – 8, Săliște – 8 (Săliște a dat 12 academicieni, în timp ce ditamai Timișoara nu cred că are 5), Cisnădioara 7,5, Ocna Sibiului 6. La Sibiel zici că ești în Elveția. Sau, golănește zis, „Elveția are Sibielul în manual”.
Să trec și la Brukenthal. În primul rând – o mirare. Nu înțeleg de ce nu s-a făcut încă un film despre jaful din acest muzeu, ar face furori și în Italia, ar vedea domnii din Peninsulă că am avut și hoți deștepți.
Povestea e foarte cunoscută, o gășiți pe internet, nu întru în detalii. În 1968, niște băieți au furat opt sau nouă tablouri, printre care și un Tizian. Sistemele de alarmă din Brukenthal erau proaste sau nu erau deloc, hoții s-au ascuns în veceu într-o duminică, iar angajații muzeului au constatat ce s-a întâmplat abia luni sau marți. 30 de ani nu s-a știut nimic despre tablouri. Au fost găsite în America, la sfârșitul anilor ’90. Ce film ar ieși, ce film! Tizian e înapoi la Brukenthal, tot acolo e și „Omul cu tichie albastră” al lui Van Eyck, dar tabloul meu preferat e „Uciderea pruncilor” sau „Masacrul inocenților” al lui Bruegel cel Tânăr. Pruncii lui Bruegel nu poartă măști. Soldații, însă, au viziere. Tablourile lui Bruegel sunt luminoase și foarte vesele, de la distanță. Dar trebuie să te uiți cu atenție. „Uciderea pruncilor” e un fel de Românie în epoca molimei și pe timp de război ruso-ucrainean. Tabloul pare un basm de o cruzime infernală, pe care îl povestește un nebun care râde. Sunt vreo 70 – 80 de personaje, soldații cu viziere și armuri fac prăpăd, dar dacă te uiți atent la tablou, vezi undeva, în „nord – vestul” pânzei, un soldat detașat de acțiune, care s-a întors cu spatele la scena carnagiului și face pipi, la propriu, pe ea de situație.
