Papa Francisc are propria poziție cu privire la războiul din Ucraina – și nu neapărat pe linia dictată de aliații occidentali ai lui Volodimir Zelenski.
Dacă Suveranul Pontif se îndepărtează de politicile corului de susținători ai Ucrainei – de la Washington și Londra, până la Bruxelles – înseamnă că are un obiectiv clar: negocierea unei încetări imediate a focului, cu oprirea aprovizionării de armament occidental către Ucraina. O astfel de condiție strică toate socotelile Vestului.
Acțiunile papei nu sunt nici arbitrare, nici iraționale. El a spus că războiul din Ucraina este întreţinut de “interese imperiale, nu doar ale imperiului rus, ci şi ale altor imperii”. Și-a exprimat disponibilitatea de a discuta cu Vladimir Putin pentru a cere pacea.
O teorie interesantă este susținută de analiștii de la The Atlantic: eforturile lui Francisc sunt un răspuns deliberat la modul în care Biserica Catolică se schimbă – și va continua să se schimbe – în secolul XXI.
Vaticanul schimbă cursul geopolitic
Mai mulți catolici decât oricând trăiesc în afara Occidentului și nu văd războiul din Ucraina în aceiași termeni ca Europa și Statele Unite. Astfel, se prefigurează un viitor al Bisericii drept forță geopolitică, una care va fi mult mai puțin docilă față de Occident.
Liderii occidentali au o mulțime de motive să fie supărați pe răspunsul lui Francisc la război. Pe lângă faptul că a criticat eforturile Occidentului de a înarma Ucraina, el a insinuat că NATO merită vina pentru invazie, citând adesea un diplomat care a acuzat alianța că “latră la ușa Rusiei”. Ar trebui să fie realiști, nu supărați.
Reprezintă o ruptură dramatică față de filozofia tradițională a Vaticanului: din punct de vedere istoric, Sfântul Scaun a practicat ceea ce unii numesc modelul de diplomație al “marilor puteri”, atașându-se de superputerea zilei.
De-a lungul secolelor, acest lucru a însemnat alianțe de facto cu Sfântul Imperiu Roman, monarhia franceză și Imperiul Austro-Ungar. În cea mai mare parte a secolului XX, Roma s-a atașat de puterile occidentale, atât de mult încât Pius al XII-lea, papă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și un anticomunist feroce, a fost supranumit “capelanul NATO”.
Niciun pontif modern nu a practicat diplomația marilor puteri atât de eficient ca Ioan Paul al II-lea. Când a sărbătorit cea de-a zecea aniversare ca papă, în urmă cu 35 de ani, era unul dintre cei mai importanți lideri de pe planetă – nu doar o figură spirituală, ci și una politică, în vârful luptei împotriva comunismului în timpul Războiului Rece. Acumularea unei astfel de influențe ar fi fost de neconceput fără sprijinul Occidentului.
Puterea geopolitică a lui Ioan Paul al II-lea nu a fost nicăieri mai evidentă decât în Polonia sa natală. Primul papă polonez a ajutat la restaurarea democrației în țara sa, sprijinind Solidaritatea, mișcarea națională de opoziție la regimul comunist.
Grevele masive ale sindicaliștilor de la Solidaritatea, pe care Ioan Paul al II-lea le-a catalizat, au forțat regimul să deschidă discuții cu opoziția, care au dus în cele din urmă la eliberarea Poloniei de sub dominația sovietică. Acesta a fost începutul sfârșitului URSS, iar rolul lui Ioan Paul al II-lea în destrămarea acesteia a fost crucial.
Un papă în dezacord cu puterile occidentale
Contrastul dintre rolul deosebit al lui Ioan Paul al II-lea în geopolitică și rolul Papei Francisc în prezent aruncă noi provocări de tot felul.
În timp ce Francisc își încheia cel de-al zecelea an ca papă în martie, o competiție între Rusia și Occident se desfășura din nou pe un loc proxy din Europa de Est. Acum, însă, papa se află în dezacord cu puterile occidentale, în loc să opereze de comun acord cu acestea.
A îmbrățișat ceea ce ar putea fi văzut ca prima strategie geopolitică multipolară a Vaticanului. În loc să se conformeze consensului occidental, Francisc a căutat aliați netradiționali în încercarea sa de a găsi o soluție în Ucraina.
Fiind primul papă din America Latină, Francisc a intrat în funcție simțind aceeași ambivalență față de Statele Unite și celelalte puteri occidentale ca mulți lideri latino-americani, având în vedere istoria de interferență a SUA în regiune.
Dar principalul motiv este de natură demografică. În 1900, în lume existau aproximativ 267 de milioane de catolici, dintre care peste 200 de milioane în Europa și America de Nord.
În anul 2000, existau aproape 1,1 miliarde de catolici în lume, dar numai 350 de milioane dintre ei erau europeni și nord-americani.
Majoritatea covârșitoare, 720 de milioane, trăiau în America Latină, Africa și Asia. Mai mult de 400 de milioane trăiau numai în America Latină. Până în 2025, doar unul din cinci catolici va fi un nehispanic.Aceasta este cea mai rapidă și cea mai amplă transformare demografică a romano-catolicismului din istoria sa de 2.000 de ani.
Vaticanul este întotdeauna lent în a răspunde la astfel de schimbări. Dar, așa cum spune vechea zicală, dacă auzi că vine sfârșitul lumii, îndreaptă-te spre Roma. Pontificatul lui Francisc – și în special poziția sa cu privire la Ucraina – reprezintă începutul exprimării pastorale și politice a Bisericii față de noile sale realități globale – poate mai presus de Occident.
