Scriam la finalul textului de săptămâna trecută, din “Național Italia”, că mi-ar plăcea ca italienii să se poarte cu românii din Italia – mulți dintre ei stabiliți în Peninsulă cu un deceniu sau două în urmă – așa cum se poartă românii cu refugiații din Ucraina.
I-am uimit chiar și pe ucraineni. Având, printre vecini, Belarus și Rusia, plus manualele de istorie din care învățaseră despre relația cu România, ucrainenii se așteptau, probabil, la o politețe rece.
Un prieten de-al meu are o pensiune în Deltă. O doamnă din Ucraina, la vreo 60 de ani, profesoară de rusă, a dat dovadă de sinceritate și i-a spus gazdei “nu știu dacă noi ne-am fi purtat așa cu voi!”
Ospitalitatea românilor a impresionat și presa internațională. Tare mult mi-aș dori ca presa din Italia să îi convingă pe italieni să îi iubească pe românii din Italia și să nu mai arate doar lucrurile urâte. Dar acest lucru se poate întâmpla, oriunde în lume, doar în condiții de calamitate, de molimă, de război. Ăsta e adevărul, din păcate. Un adevăr trist și vechi ca istoria. Și comunitatea italiană din America a trecut prin aceeași situație, în urmă cu peste 100 de ani, până s-a organizat. Și chiar mai recent, în urmă cu 60 – 70 de ani, când mulți italieni au muncit în Germania. Italia de după război arăta ca în filmele neorealismului italian (unde Sophia Loren, Gina Lollobrigida și frumusețea iradiantă a Italiei salvau impresia de sărăcie atroce) sau că în cărțile mizerabiliste ale lui Pier Paolo Pasolini – “Ragazzi di vita”, “Donne di Roma”, “Una vita violenta”.
Cât despre ruși, cel mai bine îi descrie o întâmplare care o are ca protagonistă tot pe Sophia Loren. Scriitorul Titus Popovici a avut funcții mari în Partidul Comunist Român, fiind apropiat și de Gheorghiu – Dej, și Ceaușescu. Titus Popovici a povestit că l-a văzut pe Hrușciov, conducătorul URSS între 1953 și 1964, “trăgându-le câte o palmă zdravănă peste adorabilele funduri Elisabethei Taylor și Sophiei Loren, gata să se încaiere la un festival de film de la Moscova, deoarece croitorul le făcuse două rochii de bal identice.”
Mitocănia sovietică nu are limite și uneori degenerează în violență armată.
