Timp de peste două decenii, discuția despre românii din Italia a fost aproape exclusiv despre cei care au plecat. Despre muncă, sacrificii, dor, bani trimiși acasă și planuri de întoarcere. Astăzi, însă, comunitatea românească a intrat într-o etapă despre care se vorbește prea puțin: cea a celei de-a doua generații.
Sunt copiii care s-au născut în Italia sau au ajuns acolo la vârste foarte mici. Pentru ei, Italia nu este o destinație și nici o experiență temporară. Este locul în care au mers la grădiniță, au învățat să scrie, și-au făcut prieteni și își imaginează viitorul.
Această generație schimbă profund profilul diasporei românești.
Ani la rând, românii din Italia au fost definiți prin ocupațiile lor: constructori, îngrijitoare, muncitori în agricultură, șoferi sau angajați în turism. Copiii lor intră însă într-o altă etapă. Termină licee și universități italiene, aleg profesii diferite și participă firesc la viața socială și economică a țării în care au crescut.
Această transformare are implicații care depășesc comunitatea românească.
Italia este una dintre țările europene care se confruntă cu îmbătrânirea populației și cu un deficit tot mai mare de forță de muncă. Integrarea noilor generații de cetățeni cu origini străine nu mai este doar o temă socială, ci și una economică. În acest context, tinerii români reprezintă o resursă importantă pentru piața muncii și pentru viitorul societății italiene.
În același timp, România începe să resimtă efectele unei realități incomode.
Dacă prima generație de emigranți păstra, în multe cazuri, întoarcerea ca proiect de viață, pentru copiii lor această perspectivă este mult mai puțin prezentă. Legătura afectivă cu România rămâne puternică prin familie, limbă și tradiții, însă centrul vieții lor este, de cele mai multe ori, în Italia.
Acest lucru ridică o întrebare pe care nici Bucureștiul, nici Roma nu au discutat-o suficient: cum va arăta relația dintre România și cea mai mare comunitate românească din afara granițelor peste zece sau douăzeci de ani?
Răspunsul nu ține doar de identitate. Ține și de educație, de reprezentare politică, de păstrarea limbii române și de capacitatea statului român de a menține o legătură reală cu o generație care are alte repere decât părinții ei.
Pentru mulți dintre acești tineri, româna este limba vorbită în familie, iar italiana este limba în care gândesc, învață și lucrează. Nu este o contradicție, ci expresia unei identități europene tot mai complexe.
În ultimii ani, discursul public despre diaspora a rămas blocat între două imagini: românul care muncește în străinătate și românul care se întoarce acasă. Realitatea este însă mai nuanțată.
Există deja o generație pentru care emigrația nu mai este o experiență personală, ci o moștenire de familie. O generație care nu se mai definește prin plecare sau întoarcere, ci prin capacitatea de a aparține, simultan, unor spații culturale diferite.
Poate că aceasta este cea mai importantă transformare a comunității românești din Italia. Nu doar faptul că a devenit una dintre cele mai numeroase comunități de străini din Peninsulă, ci că începe să dea naștere unei generații care nu mai trăiește cu sentimentul provizoratului.
Pentru prima dată de la începutul migrației masive spre Italia, viitorul diasporei nu mai este scris doar de cei care au plecat din România, ci și de cei care nu au plecat niciodată, dar care vor continua să poarte numele, limba și cultura română într-o Europă din ce în ce mai interconectată.
